Adriana Roman: „Un brand sănătos începe cu omul din spatele lui”

Brand Wellbeing, identitate & performanță echilibrată

1. Dacă brandul personal al cuiva ar fi, de fapt, o oglindă a stării lui interioare, ce crezi că ar arăta cel mai des — epuizare mascată în succes, sau o liniște pe care oamenii n-o mai recunosc azi?
   
   Brandul personal chiar reflectă starea interioară a persoanei. Însă, ce se întâmplă deseori este că imaginea și starea reflectată pot fi controlate conștient pentru o anumită perioadă de timp. Acel ”fake it until you make it” poate funcționa bine pentru o vreme, iar ceea ce se vede în exterior să fie antrenament, tehnică sau anumite trucuri de imagine.
   Însă, discrepanța dintre cine ești și cine vrei să pari devine vizibilă la un moment dat. Devine vizibil dezechilibrul, lipsa de autenticitate și coerență, lipsa de sens.  Iar când oamenii interacționează cu un brand personal destabilizat ajung să simtă că acolo e ceva neautentic. Simt ”cosmetizarea realității” sau dacă acel brand personal încearcă să transmită altceva decât este.
   Aici cred că este lupta invizibilă a multor branduri personale, de a părea într-un anumit fel. De a-și construi imaginea după rețetele de succes pe care le văd în stânga și-n dreapta.
   Și din păcate, aceasta este calea sigură către epuizare.
   Păstrarea aparențelor ne epuizează. Lipsa de autenticitate ne epuizează. Succesul care nu ne aparține ne epuizează. Lipsa de sens ne epuizează.
   De prea multe ori oamenii preiau ”nemestecat” succesul pe care-l văd afișat pe rețelele de socializare. Aleargă după ceva ce îi atrage, dar nu au stat să analizeze ce își doresc cu adevărat.  Iar asta duce la consum de resurse – timp, energie și bani.
   Așadar, ca să răspund la întrebare, cred că cel mai des s-ar vedea epuizarea mascată în succes, pentru nimeni nu vrea să arate momentele de vulnerabilitate, lucrurile care nu ies bine, dificultățile din proces, dezamăgirile, planurile ratate, obiectivele neîndeplinite. Doar oamenii care au lucrat suficient de mult cu sine își pot asuma imperfecțiunile, eșecurile și vulnerabilitățile.
   

2. Spui că poți performa lucrând mai puțin, dar mai bine. Care a fost momentul în care ai realizat, pe pielea ta, că mai multă muncă nu înseamnă neapărat mai mult succes?
   
   În toamna lui 2021, după doi ani cu multe proiecte în care am neglijat odihna și refacerea, corpul meu a clacat. Am avut câteva săptămâni de epuizare. Adică un episod de burnout, despre care am tot citit înainte, dar pe care nu l-am înțeles până când nu l-am experimentat. Revenirea a fost dificilă pentru că burnoutul nu este o oboseală fizică ce trece cu o noapte de somn bun sau cu câteva zile de concediu.
   Burnoutul este o epuizare sistemică, la nivel fizic, emoțional și psihic, care se instalează treptat și pe care o observi când deja e prea târziu. Mai ales atunci când îți place ceea ce muncești. 🙂
   După acel moment, care a venit cu o perioadă de introspecție, am decis să lucrez conștient la relația mea cu munca. Am început să observ care sunt limitele pe care le încalc, ce fac într-un mod disfuncțional, ce îmi consumă mai multe resurse decât pot să ofer. Apoi, treptat, am început să înțeleg relația dintre mine și munca mea, să văd dincolo de obiective și sarcini și să schimb anumite lucruri. Înainte încercam să optimizez planificarea, să mă organizez mai bine, să aplic tot felul de tehnici de time management. În prezent, dacă am foarte mult de lucru sau mă simt stresată îmi iau o pauză de 30-40 minute. Am momente în care efectiv mă desprind complet de muncă și fac altceva. Ceva kinestezic, cu mâinile sau cu corpul. Ca să deconectezi mintea este nevoie să-ți folosești mâinile sau corpul. Poți face orice… Pictează, dansează, plimbă-te, gătește, grădinărește, modelează plastilină, colorează, croșetează. Orice care îți pune corpul în mișcare.
   Așadar, chiar poți fi mai eficient când nu depășești constant limitele ce țin de pauză și odihnă și chiar poți avea mai multă energie și idei mai bune dacă îți aloci momente de deconectare de munca ta.
3. Din toți profesioniștii și liderii cu care ai lucrat în procese de poziționare, care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre relația oamenilor cu propria identitate și cu munca lor?
   
   Că avem tendința, cumva firească, să ne identificăm cu munca noastră.

Nu spunem „fac marketing”, spunem „sunt marketer”. Nu spunem „conduc o companie”, spunem „sunt antreprenor”. Pare o nuanță de limbaj, dar e mai mult de atât. Când munca devine identitate, orice merge prost la muncă devine ceva ce e în neregulă cu tine. Un proiect pierdut nu mai e un proiect pierdut. E o dovadă despre cine ești.

De aici vine și rezistența la schimbare pe care am văzut-o în multe procese de poziționare. Oamenii nu se tem că noua direcție nu va funcționa. Se tem de întrebarea care vine imediat după: cine mai sunt eu dacă nu mai fac asta?

Psihologic vorbind, e o fuziune între sine și rol. Rolul e ceva ce faci. Identitatea e ceva ce ești. Când cele două se suprapun complet, nu mai ai de unde să te privești pe tine însuți.

Am observat că trec cel mai ușor prin repoziționare oamenii care mai au și altceva. Relații, pasiuni, un rol în afara muncii, un sens care nu se măsoară în succesul afișat pe rețelele de socializare. Și asta nu înseamnă că le pasă mai puțin de munca lor, ci că au lucrat cu ei înșiși, se cunosc mai bine, își știu plusurile și minusurile și sunt capabili să își reconfigureze traseul atunci când este nevoie. Adaptabilitatea este o resursă importantă, dar vine după mulți ani de practică.

Așadar, cel mai important lucru pe care l-am învățat e că un brand personal sănătos are nevoie de un om care există și în afara lui.

Psihologie, cărți & drumul spre psihoterapie

4. Ești autoarea a două cărți dedicate autocunoașterii — Puterea simplității și Cea mai frumoasă călătorie. Ce conțin, concret, aceste volume — ce găsește un cititor când le deschide?

Sunt cărți de lucru cu sine, nu cărți de citit pe nerăsuflate. Te pot inspira sau te pot pune pe gânduri. Poate părea o lectură ușoară, cu lucruri pe care le cunoști deja, sau pot fi acele rânduri care te întreabă nu cât de multe știi, ci cât aplici din ceea ce știi.

Puterea simplității a pornit de la o întrebare care mi-a schimbat direcția: ce este, de fapt, important pentru mine? Vorbește despre ce înseamnă să simplifici, și aici  nu mă refer doar la lucruri, ci în mod special la tipare pe care le repeți fără să le mai pui la îndoială, la alegeri care ți se par firești doar pentru că le-ai făcut mereu. Sau, de ce nu, la relații în care nu mai există o direcție comună, chiar și atunci când relația este cu tine – cu succesul tău, cu viziunea ta de viață. E o carte care te provoacă să te uiți în tine și în afara ta, să-ți pui întrebări și să îți găsești propria filosofie de viață. 

Cea mai frumoasă călătorie. Pe drumul împlinirii tale e despre ce urmează după ce ai îmbrățișat esența simplității. Este despre drumul către sine și despre răbdarea pe care o cere procesul de evoluție personală și profesională. Are și momente de relaxare, cu pagini de colorat, exact ideea de care vorbeam mai devreme, că mintea se deconectează prin activitate fizică.

Dacă ar fi să le rezum: prima te ajută să scoți din viața ta ce nu-ți aparține sau nu te mai reprezintă. A doua te ajută să vezi ce rămâne și care este viața – personală și profesională – pe care vrei s-o construiești conștient și asumat.

5. Te formezi acum ca psihoterapeut integrativ, în timp ce activezi și ca branding coach. Dacă ai putea da un singur sfat versiunii tale de acum 7 ani, chiar la începutul acestui drum, care ar fi acela — și crezi că te-ar fi ascultat?
   
   Nu compara primele episoade din filmul tău cu episodul 100 al unui alt expert.

Și nu, cred că nu m-aș fi ascultat. 🙂 Aș fi dat din cap, aș fi spus că are sens, apoi m-aș fi întors la același obicei. E interesant că expansiunea aceasta a rețelelor de socializare a amplificat tendința noastră de a ne compara.
Ok, ca profesionist, poate la început nu compari din invidie, compari ca să te orientezi. Te uiți în jur ca să afli dacă ești pe drumul bun. Însă aici e o capcană, că tu te uiți la rezultatul altcuiva, nu la drumul lui. Vezi poate episodul 100, nu anii în care s-au derulat episoadele 1-99.

Psihologic vorbind, comparația aceasta socială e o sabie cu două tăișuri. Ne raportăm la cineva pe care îl percepem mai sus ca să ne măsurăm pe noi. Uneori asta motivează. Însă, cel mai des, în lipsa contextului, asta nu ne face bine și doar amplifică gradul de frustrare și stres.

Așa că sfatul pe care mi l-aș da ar fi acesta: uită-te în jur, compară-te dacă simți nevoia, dar nu uita cine ești și de ce ai pornit pe drumul tău. Și poate o întrebare care m-ar fi ajutat atunci ar fi fost: ce anume din ce vezi la ceilalți e aliniat cu tine, cu adevărat?

6. Ce greșeală ai făcut la început, în activitatea ta de consultant în branding, pentru care astăzi ești aproape recunoscătoare?

Cred că am avut tendința să construiesc imagini frumoase pentru oameni care nu erau încă aliniați cu ei înșiși. Nu generalizez, însă o mare parte din profesioniștii cu care am lucrat în primii 2-3 ani nu aveau o viziune clară. Voiau ”ceva”, însă acel ceva nu era suficient de sedimentat în ei înșiși.

Lucram la suprafață, la mesaj, promisiune, ton of voice, look & feel, identitate vizuală etc. Porneam de la întrebarea „cum vrei să fii perceput?”, care e o întrebare bună, dar nu e întrebarea cu care ar fi trebuit să încep. Rezultatul arăta frumos, clientul pleca mulțumit, dar după câteva luni, nu mai punea nimic în aplicare.

Multă vreme am crezut că e o problemă de execuție sau de proces. Nu era. Strategia nu era greșită. Pur și simplu nu lucra cu etapa de maturizare pe care ar fi trebuit să o aibă deja clientul. Cream o identitate de brand și îi recomandam unui om să comunice constant, din poziția cuiva care nu era încă așezat 100% în el.

Asta m-a dus, în timp, către psihologie. Am înțeles că nu poți construi o poziționare de brand coerentă unui om care nu se cunoaște pe sine sau nu știe exact ce își dorește din punct de vedere profesional. Poți construi o identitate de brand impecabilă sau o campanie de promovare super bună, dar nu poți construi o prezență autentică pentru cineva care nu își poate asuma o cale. Poți fabrica imaginea de brand, dar nu poți fabrica omul care trebuie să suțină acel brand.

Azi încep altfel. Prima întrebare nu mai e „cum vrei să fii perceput”, ci „ce are sens pentru tine și are valoare pentru ceilalți”. E un proces mai lent și poate uneori inconfortabil. Dar ce iese din acest proces este ceva mai clar și cu o fundație solidă.

Sunt recunoscătoare pentru greșeala asta pentru că mi-a arătat exact unde se poate cliva branding-ul de om. Și acolo mi-am găsit eu munca, astăzi.

Viața de creator de conținut

7. Din experiența ta, care este cel mai mare avantaj de a fi creator de conținut educativ, după ani de media clasică?
   
   Că poți crea ceea ce vrei. Și ăsta e, în același timp, avantajul și capcana.

Rețelele de socializare sunt o scenă publică pe care oricine poate lua cuvântul. Plusul e că poți ieși cu mesajul tău în față, ușor, fără intermediari. Minusul e că, la fel de ușor, se poate expune și cineva complet nepregătit. Sau îți poate critica munca, fără să știe nimic despre efortul din spatele ecranului.

O provocare majoră e că algoritmii s-au schimbat și dau vizibilitate pe criterii care nu țin neapărat cont de valoarea conținutului. Asta am văzut-o în nenumărate situații. Și atunci, ca expert care vine cu informație din propria muncă, ajungi să „te lupți” pentru vizibilitate cu cei care prind trenduri, ies cu controverse sau creează exclusiv pentru viralizare.

Aici îți trebuie încredere în tine. Și să-ți reamintești pentru cine creezi. Să nu te lași demotivat când un text la care ai lucrat săptămâni ajunge la mai puțini oameni decât un clip filmat în cinci minute. E nevoie să găsești echilibrul acela între rigoarea ta profesională și cerințele algoritmilor, fără să renunți la niciuna.

Da, ai libertatea de a spune ce vrei, dar asta nu înseamnă automat că vei fi și auzit. Iar pentru a fi auzit de publicul care are nevoie de ceea ce oferi trebuie să ai răbdare să testezi diferite idei, să fii atent la cât de relevant e ceea ce creezi pentru public și să ai suficientă disciplină să duci acest proces pe termen lung. Practic, să nu renunți după 2-3 luni în care ai impresia că nu se întâmplă nimic.

8. Care sunt provocările reale în relația cu platformele atunci când vrei să livrezi profunzime, nu doar dopamină rapidă?

Of… Aici oftez, pentru că știu, din perspectiva de psiholog, cum sunt construite rețelele. În special cele care merg pe conținut video de scurtă durată.

Am spus-o în nenumărate workshopuri și traininguri: cine a gândit modelul ăsta a fost un geniu malefic.

Conținutul scurt e periculos tocmai pentru că îi oferă minții exact două nevoie de bază: siguranță și noutate (plăcere). Ești pe telefon, într-o bulă în care nu există niciun pericol real, iar dozele scurte de conținut îți activează constant creierul și îți livrează, la câteva secunde, o recompensă. Siguranță și noutate în același timp. Din punct de vedere psihologic, e o combinație pe care mintea noastră nu are cum s-o refuze.

Însă tocmai aici e pericolul. Pe termen scurt, te simți bine. Pe termen lung, costul e mare. Atenția se fragmentează, toleranța la efort scade, iar procesarea de profunzime (genul de gândire care cere timp, contradicție și disconfort) devine tot mai greu de susținut.
Oamenii nu au devenit mai superficiali, dar sunt antrenați zilnic în exact direcția aceasta.

Iar aici apare provocarea pentru mine, ca om care vrea să livreze profunzime: sunt nevoită să folosesc chiar mediul care erodează capacitatea publicului de a primi profunzimea. Așa că încerc să păstrez un echilibru și să mă asigur că nu fac content de tip clickbait, ci să fiu atentă la ce primește omul care mi-a citit un text sau mi-a văzut un video. 

Și refuz să mai fac promisiuni nefondate. Trei pași, cinci semne, zece minute pe zi… Toate lumea vinde scurtături. Funcționează în marketing, dar nu funcționează în realitate. Iar când scrii pentru oameni care caută răspunsuri la lucruri care dor, o astfel de promisiune poate face mai mult rău decât bine.

9. Ce simți că lipsește azi ecosistemului de conținut din zona de wellbeing și educație?
   
   Nuanțele. Cumpătarea. Asumarea limitelor. Smerenia profesională pe care o au, cred, profesioniștii cu adevărat competenți. Cu cât înveți mai mult, cu atât te sperie gândul că știi atât de puțin. Nu? Așa zicea și Socrate.

Percepția mea e că lumea devine tot mai fragmentată și mai polarizată. Se conturează extreme, iar între ele rămâne tot mai puțin spațiu de dialog. Or, realitatea umană nu e despre alb și negru. Lucrurile sunt mereu mai nuanțate decât pot fi spuse într-o frază.

Recunosc, mă sperie uneori profesioniștii care nu au dubii. Care nu-și pun întrebări, care nu au avut niciodată momente de nesiguranță. Care par că știu cu certitudine ce e mai bine pentru viața ta. Certitudinea totală nu e semn de competență, sta cred eu. De cele mai multe ori e semn că cineva n-a coborât destul în profunzimea subiectului.

Și spun asta pentru că văd în mediul online tot mai multe verdicte și tot mai puține întrebări. Informația e livrată gata mestecată, bună de luat ca atare, rareori cu invitația la gândire critică.

Și nu mă refer la o singură industrie, ci la toate. În sănătatea mintală, de exemplu, concepte clinice au ajuns etichete de uz zilnic, folosite ca să explicăm rapid oameni pe care nu-i înțelegem. Lipsa nuanțelor este păguboasă. Nu orice om dificil e narcisist. Nu orice tristețe e depresie. Nu orice oboseală e burnout. Nu orice reacție intensă e traumă. Când folosim termenii fără discernământ etic și profesional, alunecăm în etichetare. Iar eticheta pune capăt discuției și deschide ușa spre polarizare.

Lipsește deseori contextul. Un mecanism psihologic explicat fără condițiile în care apare devine sfat universal, iar sfaturile universale nu există în psihologie.

Lipsesc procesele lungi. Se arată rezultatul, rar drumul. Aproape niciodată recăderile, perioadele în care nu se întâmplă nimic, lunile în care pare că ai luat-o înapoi. Iar oamenii care trec exact prin etapele acelea ajung să creadă că ei sunt problema.

Și cred că mai lipsesc oamenii care spun „nu știu” și „aici ai nevoie de un specialist, nu de un articol”. Diferența dintre informare și terapie ar trebui spusă mult mai des decât o spunem.

Poate, pentru mine și pentru toți cei care activează în educație, în mod special cea adresată sănătății mintale, întrebarea pe care ar merita să ne-o adresăm înainte de a publica conținut nu e „cum ajunge postarea aceasta la mai mulți oameni”, ci „ce face asta cu omul care o citește într-o zi proastă? Cu ce rămâne el? Cu ce bun pleacă din ce i-am oferit?”

Viziune, dorințe, impact

10. Dacă vocea ta ar fi auzită de miliarde de oameni, care ar fi mesajul tău pentru ei?
    
    Nu știu ce i-ar putea atinge pe fiecare în parte. Suntem atât de diferiți și nu cred că există un sfat universal valabil.

Dar poate acesta ar fi lucrul important: nu ești suma realizărilor tale. Nu ești cifrele, funcția, proiectele sau modul în care arăți când ești văzut. Acelea sunt lucruri pe care le faci, nu lucruri care definesc în totalitate cine ești cu ca om. Iar relația pe care o ai cu tine e temelia peste care se așază tot restul: munca, relațiile, felul în care reziști când se schimbă contextul și apar provocările.

Construim branduri cu mult efort și trăim cu tot mai puțină prezență. Tragem de noi pentru un succes care nu ne aparține, iar la final avem de plătit o factură mai mare decât ne-am fi imaginat.

Avem nevoie de autocunoaștere și de brand wellbeing. Ca profesioniști, nu putem duce munca noastră mai departe dacă prin ceea ce facem zilnic hrănim epuizarea. Dacă hrănim deconectarea de noi înșine. Dacă hrănim adultul prezent la muncă și absent în propria familie sau propria sa viață.

Cred că în loc de sfat aș lăsa mai degrabă întrebarea care mă însoțește în ultimii ani: dacă ai dispărea mâine din online, cine și-ar aminti de tine? Și pentru ce?