Metoda Louise Hay, tipare & drumul spre vindecare
Ești singurul Trainer certificat în metoda Louise Hay® din România și Republica Moldova. Ai lucrat mulți ani ca psiholog și psihoterapeut înainte să te dedici acestei metode. Ce te-a convins că afirmațiile și lucrul cu subconștientul pot ajunge acolo unde terapia clasică, uneori, nu ajunge?
-Parcursul meu a fost, de fapt, puțin diferit față de cum apare în întrebare. Nu am ajuns la metoda Louise Hay după ani de psihologie și psihoterapie. A fost invers. Lucrez de mulți ani cu metoda Louise Hay, iar mai târziu am ales să studiez Psihologia și să mă formez în psihoterapie sistemică de familie și cuplu pentru că am vrut să înțeleg și din perspectivă științifică ceea ce observam deja de ani buni în lucrul cu oamenii: cum se formează convingerile, cum ne influențează experiențele timpurii viața de adult, de ce repetăm anumite tipare și de ce uneori este atât de greu să ieșim din ele.
La Louise Hay m-a atras de la început o idee foarte simplă: ceea ce gândești în mod repetat despre tine influențează felul în care ajungi să te raportezi la tine, la ceilalți și la viață. Doar că metoda Louise Hay nu înseamnă, pentru mine, să stai în fața oglinzii și să repeți niște afirmații pozitive. Afirmațiile sunt probabil partea cea mai cunoscută a metodei, dar în spatele lor există însă mult mai mult: convingeri limitative, imagine de sine, relația cu copilul interior, iertare, resentimente, relația cu tine însuți. Și nu aș pune metoda Louise Hay și psihoterapia în competiție. Cu atât mai puțin aș spune că una poate ajunge acolo unde cealaltă nu poate. Eu le văd ca niște perspective puțin diferite.
Psihologia și formarea în psihoterapie mi-au oferit limbaj, structură și o înțelegere mult mai amplă a mecanismelor psihologice. Metoda Louise Hay mi-a oferit încă de la început ceva foarte practic: să mă uit la povestea pe care omul și-o spune despre sine și la felul în care continuă să trăiască prin ea. Poți înțelege foarte bine uneori de unde vine un tipar și, cu toate acestea, să continui să-l repeți. Pe mine mă interesează mai mult ce se întâmplă după ce ai înțeles. Ce faci de acum înainte cu ceea ce ai aflat despre tine? Acolo începe, de fapt, munca.
Toți repetăm tipare fără să știm de unde vin. Care a fost cel mai puternic tipar pe care l-ai descoperit la tine însăți, și cum ai realizat că, de fapt, e o poveste veche pe care o poți rescrie?
– Unul dintre cele mai puternice tipare pe care le-am descoperit la mine a fost nevoia de a face permanent ceva. Multă vreme mi-a fost foarte greu să stau pur și simplu, să mă opresc, să nu fiu productivă, să nu am următorul lucru de rezolvat. Chiar și atunci când corpul îmi spunea că este prea mult, eu continuam.
La un moment dat am început să mă întreb de ce îmi este atât de greu să stau și mi-am dat seama că acest „nu am voie să stau” era foarte vechi. Învățasem de mică să fac, să fiu utilă, să mă mișc, să rezolv. Numai că, atunci când trăiești suficient de mult într-un anumit fel, nu-l mai vezi ca pe ceva ce ai învățat. Ajungi să spui: „Așa sunt eu!”
Asta mi se pare foarte interesant și astăzi, când lucrez cu oamenii. Cât de ușor confundăm un comportament repetat ani de zile cu propria identitate.
În cazul meu, schimbarea a început când am înlocuit întrebarea „De ce sunt eu așa?” cu „Unde am învățat că trebuie să trăiesc așa?”. Pentru mine a fost o diferență enormă. Pentru că, dacă am învățat cândva să funcționez într-un anumit fel, înseamnă că pot învăța și altceva.
Și aici încă lucrez cu mine: să nu-mi mai măsor valoarea în cât fac, cât muncesc, câți oameni ajut sau câte lucruri reușesc să duc la capăt. Să pot să mă opresc fără să mă simt vinovată. Să mă odihnesc. Să nu mai simt că trebuie să demonstrez permanent ceva.
Și încă învăț asta.
Cred că, de fapt, acesta este unul dintre semnele vindecării: povestea veche mai apare, o mai auzi în tine, dar începi să o recunoști. Și, treptat, nu o mai lași să facă toate alegerile în locul tău.
Din toți oamenii pe care i-ai însoțit — de la cei care caută să vindece răni vechi până la cei care vor să facă din asta o profesie — care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat despre tiparele pe care le repetăm și despre povestea numită „așa sunt eu”?
-Un lucru important pe care l-am învățat este să nu iau foarte repede de bun acel „așa sunt eu”.
Îl aud foarte des. „Eu sunt anxios” „Eu nu pot avea încredere în oameni” „Eu trebuie să am totul sub control” „Eu nu știu să spun NU”, „Eu sunt puternică, mă descurc singură”. Și atunci devin curioasă: chiar așa ești tu sau așa ai învățat să fii?
Pentru că, atunci când începi să cunoști povestea omului, lucrurile capătă un alt sens. Cel care are nevoie să controleze totul poate a crescut într-un mediu în care nu știa niciodată ce urmează. Omul care spune că nu are nevoie de nimeni poate a învățat foarte devreme că nu se poate baza pe nimeni. Iar cel care nu știe să spună „nu” poate a descoperit cândva că este mai ușor să fie cuminte, disponibil și să nu deranjeze. Dintr-odată, nu mai vezi doar comportamentul. Începi să înțelegi și de ce a fost nevoie de el. Aici apare o confuzie pe care o facem adesea: luăm ceva ce ne-a ajutat cândva să ne adaptăm și îl transformăm în identitate. Eu nu cred că trebuie să ne luptăm cu acea parte din noi. Dacă a apărut cândva, probabil a avut un rost. Mai degrabă putem să ne întrebăm: „Mai am nevoie astăzi să funcționez în felul acesta?”
Am văzut de multe ori cât de mult se schimbă un om când începe să facă diferența între „asta mi s-a întâmplat”, „asta am învățat” și „asta sunt eu”. Trecutul nostru contează. Ne explică multe dintre reacții, alegeri și relații. Dar nu cred că trebuie să îi dăm automat și ultimul cuvânt asupra felului în care ne trăim viața de acum înainte .
Școala Louise Hay, Arta Vindecării & formarea altora
Ai fondat Școala Louise Hay România și formezi Facilitatori certificați în metodă. Ce conține, concret, formarea unui Facilitator — ce învață cineva acolo pe care nu l-ar găsi doar citind o carte?
-O carte îți poate oferi informație. O formare te pune în experiență. Iar diferența dintre cele două este enormă.
În formarea de Facilitatori în metoda Louise Hay®, oamenii nu învață pur și simplu o serie de exerciții pe care apoi să le aplice altora. Înainte de a învăța să faciliteze procesul cuiva, trec ei înșiși prin proces. Lucrăm cu convingerile limitative, cu iubirea și acceptarea de sine, cu lucrul în oglindă, cu afirmațiile, cu iertarea, cu furia, frica, vinovăția și rușinea, cu relația cu părinții, cu copilul interior și cu acele experiențe din trecut care continuă să influențeze prezentul. Apoi învață cum să ducă această metodă mai departe: cum să construiască și să faciliteze un workshop, cum să lucreze cu exercițiile specifice metodei, cum să conducă meditații și procese de grup, cum să susțină un participant atunci când apar emoții puternice și, foarte important, unde sunt limitele rolului lor de Facilitator. Pentru mine, acesta este un aspect esențial. Un Facilitator nu devine psihoterapeut prin această formare și trebuie să știe foarte clar ce poate face, ce nu poate face și când un om are nevoie să fie îndrumat către un alt specialist.
Dar există ceva ce nicio carte, oricât de bună, nu poate oferi: experiența directă. Poți citi despre lucrul în oglindă și să înțelegi perfect ce presupune. Este cu totul altceva să te privești în ochi și să observi ce se întâmplă în tine când îți spui „Te iubesc!” Poți citi un capitol întreg despre iertare și să fii de acord cu fiecare frază. Este diferit când ajungi în fața propriei furii, a propriei dureri sau a unei povești pe care ai purtat-o ani întregi.
De aceea, formarea este în primul rând o călătorie personală și abia apoi una profesională.
Le spun adesea celor care vin să devină Facilitatori că nu poți conduce un om pe un drum pe care tu însuți nu ai avut curajul să mergi. Iar cred că aici se află diferența fundamentală dintre a citi despre o metodă și a învăța să o transmiți: cartea îți poate arăta drumul. Formarea te pune să mergi pe el.
Dacă ai putea da un singur sfat versiunii tale de acum mulți ani, chiar înainte să înceapă acest drum, care ar fi acela — și crezi că te-ar fi ascultat?
-I-aș spune și să nu se mai grăbească atât de tare. Eu am avut mult timp senzația că trebuie să ajung undeva, că mai este ceva de făcut, ceva de atins, următoarea etapă, următorul lucru. Astăzi înțeleg altfel timpul acela. Viața mea nu începea după ce ajungeam acolo. Viața mea se întâmpla și în timp ce alergam spre acel „acolo”.
Dar dacă m-ar fi ascultat? Probabil că nu. Și astăzi cred că e în regulă că nu m-ar fi ascultat. Sunt lucruri pe care le putem primi dintr-o carte, de la un profesor sau de la un om care a mers înaintea noastră, dar sunt și adevăruri pe care nu le putem împrumuta. Trebuie să ajungem singuri la ele. Versiunea mea de atunci avea nevoie să trăiască anumite experiențe, să greșească, să insiste unde poate ar fi trebuit să plece, să plece de unde poate ar fi trebuit să mai rămână, să se piardă uneori și să o ia de la capăt. Pentru că, dacă aș scoate din poveste toate drumurile așa-numite greșite, nu știu dacă aș mai fi ajuns exact la femeia care sunt astăzi. Așa că poate nu i-aș cere să mă asculte. I-aș spune doar: „Mergi înainte! O să înțelegi pe parcurs!”
Ce greșeală ai făcut la început, în drumul tău de formare și de căutare, pentru care astăzi ești aproape recunoscătoare?
-Cred că una dintre greșelile începutului a fost să caut un răspuns care să explice totul.
Când descoperi o metodă care produce schimbări importante în propria viață, există tentația să privești totul prin acea lentilă. Eu am avut o perioadă în care am crezut foarte mult în ideea că, dacă ajungi la convingerea potrivită, dacă lucrezi suficient cu tine, dacă schimbi felul în care gândești, vei găsi acolo răspunsul pentru aproape orice. Astăzi văd lucrurile mult mai nuanțat. Omul este mult mai complex decât o convingere, o afirmație sau o singură explicație pentru ceea ce trăiește. Suntem rezultatul unei istorii personale, al relațiilor în care am crescut, al familiei din care venim, al experiențelor pe care le-am traversat, al corpului nostru, al felului în care am învățat să ne protejăm și al multor lucruri pe care nici măcar nu le conștientizăm. Tocmai această nevoie de a înțelege mai mult m-a dus către Psihologie, apoi către formarea în psihoterapie sistemică de familie și cuplu și către alte forme de lucru cu mintea și subconștientul. Și pentru asta sunt recunoscătoare acelei „greșeli” – pentru că m-a obligat, în timp, să renunț la certitudini, să nu mai caut o singură explicație pentru om, să pun mai multe întrebări, să fiu mai atentă la ceea ce nu știu și, mai ales, să înțeleg că responsabilitatea unui om care lucrează cu alți oameni nu este să aibă un răspuns pentru orice. Uneori este să știe că nu are răspunsul.
Cred în continuare profund în metoda Louise Hay și în puterea pe care o poate avea schimbarea convingerilor și a dialogului interior. Doar că astăzi nu mai simt nevoia ca o singură metodă să explice totul pentru a-i recunoaște valoarea. Am pornit la drum căutând răspunsuri și, cu cât am învățat mai mult, cu atât am devenit mai atentă la întrebări.
Viața de creator de conținut
Din experiența ta, care este cel mai mare avantaj de a fi creator de conținut educativ?
-Pentru mine, cel mai mare avantaj este că pot ajunge la un om înainte ca el să ajungă la mine. Uneori, un text, un video sau o singură întrebare întâlnită la momentul potrivit poate face un om să se oprească și să vadă ceva ce nu observase până atunci despre propria viață.
Nu cred că un conținut educativ poate înlocui un proces profund de lucru cu sine și nici nu acesta este rolul lui, dar poate deschide o ușă, poate pune în cuvinte ceva ce omul simțea de mult, fără să știe să numească, poate normaliza o experiență, poate provoca o întrebare sau poate deveni începutul unei schimbări. Am primit de-a lungul timpului mesaje de la oameni care mi-au spus: „Am citit ce ai scris și mi-am dat seama că fac asta de ani de zile!” Pentru mine, acela este momentul în care conținutul își îndeplinește cu adevărat rostul. Și mai există un avantaj pe care îl consider foarte important: atunci când creezi conținut educativ, ești obligat să faci lucrurile complexe ușor de înțeles. Să iei concepte despre convingeri, tipare, relații, emoții sau subconștient și să le aduci în viața de zi cu zi, fără să le golești de sens. Eu nu creez conținut ca să le spun oamenilor cum ar trebui să trăiască. Îmi place mai degrabă să îi provoc la a-și adresa altfel de întrebări și nu neapărat să alerge după răspunsuri.
Care sunt provocările reale în relația cu platformele de social media?
-Cred că cea mai mare provocare este să nu ajungi să creezi pentru algoritm în loc să creezi pentru oameni. Platformele de social media ne împing spre viteză: să fim prezenți constant, să spunem lucrurile repede, să captăm atenția în primele secunde, să simplificăm, să producem mereu ceva nou. Iar eu lucrez într-un domeniu în care lucrurile importante rareori sunt atât de simple. Nu poți vorbi serios despre răni emoționale, relații, tipare sau vindecare în formule de tipul „3 pași ca să…” fără riscul de a reduce experiențe umane foarte complexe la niște rețete.
O altă provocare este comparația. Numerele sunt permanent în fața ta: vizualizări, aprecieri, distribuiri, urmăritori. Și, fără să îți dai seama, poți începe să măsori valoarea unui mesaj prin reacția pe care o primește. Dar un text care adună mii de aprecieri nu este neapărat mai valoros decât unul care ajunge exact la omul care avea nevoie de el în ziua aceea.
Mai este și presiunea expunerii. Social media creează uneori impresia că, dacă ești un om public sau lucrezi în dezvoltare personală, trebuie să oferi acces permanent la viața ta. Eu cred foarte mult în autenticitate, dar autenticitatea nu înseamnă să expui tot. Poți fi autentic și păstrând lucruri care îți aparțin doar ție.
Așa că, pentru mine, relația sănătoasă cu social media înseamnă să-mi amintesc mereu că platforma este doar un instrument. Nu este locul din care îmi iau valoarea și nici locul care decide cât de importantă este munca mea. Încerc să nu mă întreb doar: „Ce va avea succes aici?”, ci mai ales: „Merită să spun asta? Este adevărat pentru mine? Îi poate fi cuiva cu adevărat de folos?” Algoritmul se schimbă permanent, dar responsabilitatea pentru ceea ce pui în fața oamenilor rămâne.
Ce simți că lipsește azi ecosistemului de conținut din zona de wellbeing și educație?
-Cred că nu ne lipsește conținutul. Avem mai mult decât putem consuma. Ne lipsește, uneori, discernământul. În zona de wellbeing circulă enorm de multe informații, metode, explicații și promisiuni. Unele sunt valoroase, altele sunt simplificări foarte atrăgătoare ale unor realități mult mai complexe. Iar când vorbim despre sănătate emoțională, traumă, relații sau vindecare, cred că avem o responsabilitate mult mai mare decât aceea de a crea un mesaj care sună bine. Mi-ar plăcea să văd mai multă nuanță și mai puține certitudini absolute. Mai puține explicații de tipul „ți se întâmplă asta pentru că…” și mai mult spațiu pentru întrebări. Mai puține promisiuni rapide și mai mult respect pentru faptul că fiecare om vine cu o istorie diferită. Cred că lipsește și delimitarea mai clară între educație, dezvoltare personală și intervenția psihologică sau medicală. Un video de un minut poate deschide o perspectivă, dar nu poate pune un diagnostic. O postare poate ajuta un om să se recunoască într-un tipar, dar nu poate cunoaște întreaga lui poveste. Iar o metodă care a ajutat foarte mult un om nu devine automat soluția potrivită pentru toți.
Și mai cred că avem nevoie de mai mult conținut care să-i întoarcă pe oameni către ei înșiși, nu să-i facă dependenți de următorul specialist, următorul curs, următoarea tehnică sau următorul răspuns venit din exterior. Pentru mine, educația adevărată nu îi spune omului ce să gândească despre sine. Îl ajută să învețe să se observe, să pună întrebări, să facă diferența între ceea ce simte, ceea ce crede și ceea ce știe și să aleagă mai conștient pentru propria viață. Poate că de asta avem nevoie mai mult astăzi: nu de încă o voce care pretinde că are toate răspunsurile, ci de voci suficient de responsabile încât să știe și când să spună „nu știu”.
Viziune, dorințe, impact
- Dacă vocea ta ar fi auzită de miliarde de oameni, care ar fi mesajul tău pentru ei?
-Dacă aș ști că vocea mea ajunge la miliarde de oameni, cred că aș spune: – „Ai încredere în viață!”
Ai încredere în viață chiar și atunci când nu înțelegi ce se întâmplă. Chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum ai vrut, când un drum se închide sau când ajungi într-un loc în care nu ai ales să fii.
Uitându-mă în urmă la propria mea viață, sunt multe lucruri cărora nu le-am înțeles rostul atunci când le trăiam. Unele m-au durut, altora m-am împotrivit, pe unele aș fi vrut să le schimb. Și totuși, multe dintre ele m-au dus către oameni, alegeri și drumuri pe care altfel nu le-aș fi întâlnit.
A avea încredere în viață nu înseamnă să crezi că tot ce se întâmplă este bun. Înseamnă să ai încredere că și din ceea ce nu ai ales poți, la un moment dat, să construiești ceva bun pentru tine.
Așa că, dacă vocea mea ar ajunge la miliarde de oameni, le-aș spune simplu:
„Ai încredere în viață! Chiar și atunci când încă nu înțelegi unde te duce!”
